Poți descărca aplicația:
Get it on App Store Get it on Google Play
Xi la Kim
23 iun, 18:11
În perioada 20-21 iunie 2019, Președintele Republicii Populare Chineze, Xi Jimping, a efectuat o vizită de stat în Coreea de Nord, prezidată de Kim al III-lea (Jong Un). Aceasta a premers întâlnirii Președintelui chinez cu liderii celor două zeci de state cele mai industrializate ale lumii (G20) care are loc în aceste zile în Japonia; dar și întrevederii de la sfârșitul lunii iunie, a Președintelui SUA, Donald Trump, cu Președintele Coreii de Sud, Moon Jae-in.
de  Adrian Severin
EXCLUSIV

CONTEXTUL VIZITEI FRATELUI MAI MARE

Agenda discuțiilor chino-nord coreene este oarecum cunoscută: evoluția negocierilor dintre Coreea de Nord și SUA, privind denuclearizarea peninsulei Coreea; stadiul relațiilor dintre cele două Corei; cooperarea economică dintre Beijing și Phenian.

Situația actuală a Coreii de Nord, sub conducerea autoritară a tânărului Kim Jong Un, poate fi descrisă schematic astfel: nivelul de trai al populației s-a îmbunătățit, Coreea de Nord nemaifiind o țară în care se moare de foame; Coreea de Nord are capacitatea să lovească orice punct din SUA cu arma nucleară, rănindu-o grav dar fără a putea spera, desigur, la câștigarea cursei nucleare cu America; Kim Jong Un este doritor să clădească o relație bilaterală specială cu SUA trumpiană, precum și să normalizeze prin negocieri directe raporturile dintre cele două Corei; după toate probabilitățile, Președintele nord corean are în vedere și adoptarea unor reforme economice care să conducă spre un sistem economic similar celui chinez; deși și-a consolidat bazele puterii pe plan intern (în condițiile unei competiții strânse dintre armată și partidul unic), actuala conducere a Coreii de Nord are nevoie de o susținere externă care să calmeze neliniștile structurilor tradiționale de putere nord-coreene provocate de incertitudinile politice și economice ale unui viitor așezat sub semnul schimbării.

Iată fundalul pe care urmează a se desfășura vizita Președintelui chinez la Phenian, remarcabil fiind și faptul că ea este prima de acest fel după o pauză de cincisprezece ani, în condițiile în care Președintele Kim Jong Un a mers de mai multe la Beijing în acest interval.

Deplasarea liderului marelui său vecin, o putere globală emergentă, la Phenian, nu poate decât să mărească prestigiul Președintelui nord-corean. Ea este, însă, departe de a fi un act de favoare din partea omologului chinez, acesta având el însuși un punct important de marcat prin prezența în capitala Coreii de Nord. Președintele Xi Jimping dorește, fără îndoială, să reafirme poziția privilegiată, în primul rând de geografie, dar și de proximități culturale, a Chinei în relația cu Peninsula Coreea, în general, și cu Coreea de Nord, în special, aceasta din urmă intrând în sfera de siguranță strategică chineză.

Denuclearizarea Coreii este importantă și pentru China, dar mai important pentru Beijing este ca americanii să nu ridice sau să nu creadă că pot ridica steagul la Phenian. După cum nici americanii nu doresc să audă vorbindu-se chinezește la Seul; ceea ce nu ar fi deloc nici pe placul Japoniei.

DENUCLEARIZARE CONTRA DEZVOLTARE ȘI NORMALIZARE CONTRA REFORMĂ

Kim Jong Un, adesea caricaturizat pentru a împiedica o analiză obiectivă a politicii nord-coreene, nu dezvoltă capacitățile nucleare ale țării sale întrucât ar urmări să intre într-un război cu marii deținători de arme de distrugere în masă. Cel mai probabil el vrea să obțină, prin șantaj nuclear, accesul la mijloacele dezvotării naționale proprii și totodată permisiunea de a face din țara sa mai mult decât o piață de desfacere și o zonă tampon, fără posibilitatea unei politici proprii, între puterile regionale și globale.

În mentalitatea noastră s-a înrădăcinat ideea că arma nucleară este destinată bogaților. Așa cum îmi spunea, însă, în 1997, primul ministru indian, negocierile în lumea de azi și dreptul la dezvoltare nu se pot câștiga decât cu bani sau cu bomba atomică. Cine nu îi are pe cei dintâi, trebuie să se doteze cu cea din urmă. Armele de distrugere în masă (nu doar cea nucleară) au ajuns, deci, armele săracului.

Dacă SUA nu înțelege asta, tot efortul denuclearizării Coreii este în van. Denuclearizarea va avea loc numai după ce se produce dezvoltarea. Iar pentru dezvoltare trebuie ridicate sancțiunile împotriva Coreii de Nord. Oricât de mult s-ar opune John Bolton și Mike Pompeo, complexul militar-industrial și dinastiile politice americane.

Ca om de afaceri, Președintele Trump, foarte probabil a sesizat acest algoritm. De aceea nu a făcut nici prea mare caz de ratarea înțelegerii la ultima sa întâlnire cu omologul nord-corean. O ratare de care se fac vinovați consilierul său pentru securitate națională și secretarul său de stat, înainte pomeniți.

Întrebarea pe care mulți și-o pun la Washington este ce garanții poate da Phenianul că se va dezarma după ce dezvoltarea sa îi va aduce un nivel de securitate socială, economică și militară rezonabil? În mod direct nici una. Garanțiile decurg din reformele interne, precum și din implicarea unor puteri învecinate în apărarea arhitecturii de securitate regională care se va conveni.

Cea mai bună asigurare pentru transformarea comportamentului extern al Coreii de Nord este transformarea sa internă. Cu mențiunea încurajatoare că experiența unor tranziții similare în Europa și Asia a dovedit că schimbarea sistemului economic impune, mai devreme sau mai târziu, schimbarea sistemului politic.

Coreea de Nord nu poate concepe, nu poate accepta și nu poate aplica un alt program de reforme decât cel chinezesc. De altfel, nici nu are nevoie de altceva.

Cu siguranță China este gata și chiar interesată să ajute. Ceea ce nu ar dori, însă, este să pățească ceea ce a pățit Rusia după armistițiul din Războiul Rece. Respectiv să se vadă „vinovată" pentru a avea frontierele atât de aproape de bazele militare americane (sic!).

Probabil că Președintele Xi îi va fi explicat Președintelui Kim acest lucru, astfel încât cel din urmă să transmită la rându-i regula jocului atât interlocutorului său american cât și celui sud-corean.

CÂND IUBITORII DE PACE PREFERĂ RĂZBOIUL

Aparent, toată lumea vrea pacea în Peninsula Coreea. Pacea va schimba însă status quo-ul. Pacea în acea regiune, asemenea „destinderii" în Europa anilor 1975-1985, va conduce la dezideologizarea relațiilor inter-coreene făcând inevitabilă reunificarea. Or, o Coree reunificată va tinde să iasă de sub tutela americană și respectiv chineză, tot așa cum Germania reunificată a ieșit de sub tutela americană și respectiv rusă, cu consecința tensionării relațiilor dintre actorii politici regionali și a stresării arhitecturii de securitate regionale.

Deosebirea este că, dacă Germania reunificată a devenit ea însăși un jucător la masa celor mari, Coreea reunificată va rămâne un actor secundar pe o scenă pe care se vor întâlni SUA, China, Rusia și, de ce nu, Japonia. Fi-va ea o forță suficient de mare spre a rezista seducției sau amenințării tuturor acestor mega puteri?

Cert este că fără o prezență americană în sud și o influență strategică chineză în nord, fiecare din cele două Corei va fi prea slabă spre a face față sfidărilor geopolitice cu care fără îndoială se vor confrunta. Ce este de făcut atunci? Este războiul mai mult sau mai puțin rece coreean singura soluție (sic!)? Cu riscul nuclearizării în continuare a Coreii de Nord și a încingerii crizei coreene înghețate de aproape șaptezeci de ani? Ceea ce nu va putea lăsa în afară puterile globale.

Soluția geopolitică apare a fi cea a unui fel de confederație a două state alcătuind o singură națiune cu două sisteme politice, oarecum după modelul chinez „un stat-două sisteme". Pentru ca aceasta să fie stația terminus a unui parcurs în care să se plece de la dezvoltare și reformă, trecându-se prin denuclearizare, astfel încât toate întrebările formulate anterior să își primească un răspuns rezonabil, este nevoie de o înțelegere fermă, îndrăzneață și cuprinzătoare între SUA și China. De aceasta va depinde în mare măsură modelul securității din Oceanul Pacific și, posibil, din întreaga lume.

Vizita președintelui Xi Jimping la Phenian poate fi un semn că Beijingul se angajează pe un asemenea drum. Este esențial ca și SUA să vină la întâlnire, dezlegând totodată mâinile Coreii de Sud, antrenând în aceeași direcție Japonia, dar mai ales înțelegând că viitoarea ordine regională și mondială se poate clădi numai împreună cu China, iar nu împotriva ei.

Cu câțiva ani în urmă, într-un moment de acutizare a crizei coreene, am avut prilejul să împărtășesc asemenea idei atât cu interlocutori chinezi cât și americani. Din păcate astăzi, pe când parteneriatul strategic româno-american a fost complet castrat iar cooperarea strategică româo-chineză a ajuns a fi doar o hologramă, diplomația română nu mai are vreo posibilitate evidentă de a juca un rol în această ecuație. Păcat! Mare păcat!! Poate, totuși, ne trezim.

Ştiri Recomandate